Cea mai misterioasă populaţie a Terrei: Uro, zişi şi „Neoamenii”

În perioada colonizării zonei lacului Titicaca de către triburile aymara, cu 2000-3000 de ani înainte de incaşi, aceştia au purtat lupte cu un trib aşezat pe malurile lacului, misterioşii uro, neoamenii.

Cea mai misterioasă populaţie a Terrei: Uro, zişi şi „Neoamenii”

În perioada colonizării zonei lacului Titicaca de către triburile aymara, cu 2000-3000 de ani înainte de incaşi, aceştia au purtat lupte cu un trib aşezat pe malurile lacului, misterioşii uro, neoamenii. Populaţia aymara a învins tribul uro şi l-a alungat, iar membrii acestuia s-au stabilit pe insulele artificiale din trestie, unde locuiesc şi astăzi.

Acum se cunoaşte că aymara este un trib foarte vechi, care aparţine popoarelor preistorice ale continentului sud-american, dar istoria tribului uro ascunde încă mistere.

Toate popoarele cunoscute de pe planeta noastră au în limbajul propriu a denumire pentru creatorul Universului, pentru Geneză şi pentru ei înşişi. De regulă, ultimul termen este desemnat la toate popoarele prin cuvântul om. Excepţie face doar populaţia uro! Aceştia îşi spun neoameni.

Etnologul Jean Vellard, care a trăit un timp îndelungat printre ultimii dintre ei, a consemnat despre conştiinţa de sine a tribului de indieni următoarele: „Noi, ceilalţi locuitori ai lacului, noi care ne numim cot-sun, noi nu suntem oameni. Ne aflăm aici dinaintea incaşilor, ba chiar înainte ca Tatăl Cerului, Tatiu, să fi creat oameni, pe aymara, pe checiua, pe albi. Am fost aici înainte ca soarele să înceapă să lumineze pământul, din perioada când pământul era scufundat în semiîntuneric, când era luminat doar de lună şi stele.

Pe vremea aceea, Titicaca era mult mai mare decât astăzi. Părinţii noştri au trăit începând de atunci pe aceste locuri. Noi nu suntem oameni. Sângele nostru e negru, de aceea nici nu îngheţăm de frig. Nu simţim frigul nopţilor pe lac. Noi nu vorbim o limbă omenească, iar oamenii nu ne înţeleg. Capetele noastre sunt altfel decât cele ale altor indieni. Suntem foarte bătrâni, suntem cei mai vechi”.

Etnologul şi arheologul Miroslav Stingl a studiat tribul uro şi l-a descris astfel: „Aceşti oameni care pun atâta accent pe faptul că în realitate nu sunt oameni, aceşti cot-sun pe care nici frigul nopţilor andine şi nici furtunile de pe lac nu-i ating, deosebesc două epoci în istoria lor. Prima, când nu existau încă oamenii pe pământ şi când soarele încă nu se afla pe cer, a fost perioada în care s-au construit pe altiplano vechile oraşe, dintre care cel mai minunat era Tiahuanaco.

În cea de-a doua epocă istorică, atunci când populaţia cot-sun nu mai exista pe pământ, iar în locul ei apăruseră adevăraţii oameni, populaţia uro a fost vitregită de soartă. Şi tot atunci viaţa din oraşul de piatră din Anzi s-a stins. Foarte interesant este faptul că populaţia uro consideră că de mult, într-un trecut foarte îndepărtat, au arătat altfel: aveau braţe şi picioare mai lungi şi un cap alungit spre spate. Sângele lor era şi el altfel.

Semănau fiinţelor fabuloase cu patru degete care pot fi văzute gravate pe blocurile de piatră din Tiahuanaco. În decursul mileniilor, sângele lor şi mai mai apoi capul şi statura s-au modificat, ajungând să semene cu omenirea noastră. În interiorul lor însă au rămas cot-sun, şi de aceea nu au uitat cum sunt de fapt neoamenii”.

Ultimii urmaşi ai tribului misterios mai pot fi văzuţi şi astăzi lângă cocioabele lor din papură totora. Au pielea închisă la culoare, mai închisă decât a celorlalţi indieni din Anzi, şi nu doresc să se alăture lumii moderne, să iasă din tradiţiile lor, din starea lor contemplativă. Sunt atât de înrădăcinaţi în felul lor de viaţă contemplativă, încât munca nu are nici un sens pentru ei.